Furati, ma, furati, dar luati labele de pe copii, jegosilor!

Ma trezea mama la patru dimineata. La 5 trebuia sa fiu in curtea scolii unde ne adunau pe toti, ne bagau in sala de sport si ne imbracau in treninguri rosii, galbene si albastre, iar apoi ne incarcau intr-un autobuz mare cu burduf in drum spre aeroport sau cine stie unde urma sa apara cel mai iubit fiu sau vreun vizitator important.

Asa a fost cand a venit Gorbaciov. La ora sapte eram deja pe aeroport, imbracati si cu esarfe. Acum Otopeniul nu-mi pare deloc mare, atunci era imens. Existau niste coordonatori care ne imparteau pe zone. Scolile pe o latura, fabricile pe cealalta, armata in capat pentru mars.

In ziua aia eram treaza, ca de obicei, de pe la patru. Era cald, se facuse zece, faceam un soi de repetitie cu fluturat de esarfe si scandat de lozinci cocotati pe schela in trepte. Eram obositi. Eram probabil prin clasa a cincea sau a sasea. La zece ne-au dat pauza de apa. Profesorul Stanescu, de sport era, ne-a incolonat si ne-a dus la un hidrant. Ne aplecam pe rand si beam apa cu grija sa nu stropim treningurile de pe noi.

Simteam o sete ingrozitoare. Nu aveam voie sa avem cu noi vreun senvis, iar despre sticla cu apa nu putea fi vorba. M-am aplecat si am baut cand mi-a venit randul. Pe nerasuflate, mult. Cand m-am ridicat, o palma mare si grea mi-a acoperit intr-o lovitura puternica urechea si obrazul stang.

Ai baut cat o vaca. Daca iti vine sa te pisi ce faci? – am auzit in timp ce genunchii slabanogi mi se inmuiau si cadeam in mocirla de la baza hidrantului murdarind treningul rosu.

Daca palngi te rup! – am mai auzit in timp ce incercam sa ma ridic si sa-mi inghit lacrimile. N-am plans, dar inca plang cand imi amintesc. Am repetat in continuare cateva ore dupa care  am fost imbarcati in autobuze si dusi de unde fuseseram adusi. Un zvon ajuns la urechile noastre zicea ca tovarasii au aterizat altundeva. Zile de copilarie furate! 

N-am povestit acasa despre palma, decat tarziu spre seara cand mama a vazut urma de pe fata mea. Mi-a spus sa ma ascund de tata, sa nu stie. N-am mancat bataie pentru trening si nici nu mi-au trimis parintii la puscarie, asa cum ne amenintau profesorii mereu, doar l-am luat sa-l spele mama. 

Am apucat si sa fiu selectata pentru tabara PTAP de 23 August. Eu am copilarit in curtea Institutului Politehnic din Bucuresti, un parc superb unde vara stateam la picnic sau ne jucam pana taziu in noapte. Ei bine, cand aveam 14 ani a trebuit sa plec in tabara in fata blocului, in Politehnica. Halucinant, nu? Tabara PTAP era tabara de Pregatire a Tineretului pentru Apararea Patriei. Campusul universitar se transforma intr-un soi de lagar de concentrare unde erau adusi tineri UTC-isti din toata tara si in perioada 1-20 august se faceau repetitii pentru defilarea de 23. Copii de liceu si soldati bateau pas de mars pana la epuizare si lesin sub soarele ucigator de august, erau inghesuiti in caminele insalubre, subnutriti si peste toate abuzurile astea cadeau prada abuzurilor dintre ei. Copilarii furate.

Toata lumea stia bine ce e acolo. Noi, copiii localnici, ii vedeam lesinand, vomitand, plangand si ne trezeam comentand ca ne-am fi descurcat mai bine. Mamele stiau mai mult si traiau cu frica. Nu te puteai opune plecarii copilului in astfel de tabara. Un certificat medical obtinut in schimbul unei pungi de nechezol si a unei perechi de ciorapi m-a salvat. Atunci am bocit pentru ca in mintea mea era ca o sa fie fun in tabara si apoi nici nu aveam chef sa ma duc la scoala cu scutirea pentru paduchi, desi paduchi tot aveam ca fiecare scoala era o paduchelnita. Mai tarziu, dupa mai bine de douazeci de ani, am intalnit o femeie care a trecut prin doua astfel de tabere in adolescenta ei. Am inteles de la ce m-a salvat hartia cu doua stampile pe care doctorul Tacu scrisese “Pediculoza pielii capului”.

Cam asta imi vine in minte zilele astea cand citesc o multime de povesti legat de felul in care copiilor li se cere sa participe la mitingul de sustinere sau de protest, nici macar nu inteleg bine ce e, al PSD. Si mi-e scarba. Mi-e scarba la gandul ca penalii astia, dupa ce au furat tot, incearca acum sa fure zile de copilarie exact ca in vremurile alea.

 Acest articol este opera unui contributor al blogului, nu este scris de Jigodie