Cu Ceaușescu a fost mai ușor

Ceaușescu ne-a înfometat pe toți la fel de fomiști, ne-a umilit pe toți la fel de umili, ne-a prostit pe toți la fel de proști, ne-a speriat pe toți la fel de fricoși si ne-a dezumanizat pe toți la fel de inumani. Astfel că atunci când foamea, umilința, frica, prostia și lipsa de umanitate și-au dat mâna, Ceaușescu a murit.

Ăștia, urmașii, șobolanii care au stat sub pat și au ieșit doar când a fost vorba să se înfrupte din cadavrul lui, au învațat în tăcere de acolo din întuneric și primul lucru pe care l-au făcut când s-au văzut cu cheile  mămăligii în mâini a fost să ne stratifice.

Părinții își vând copiii pe încă o sută de lei la pensie. Vânduții, la rândul lor își blesteamă bătrânii prostiți ușor. Angajații la stat pupă moaște la ordin și întorc spatele fraților de sânge care lucrează în multinaționale, pentru că nu dă bine să fii văzut în unele anturaje.

Jandarmul de la trei și pictorul de la parter au copilărit împreună. Ei sunt un exemplu bun.

Pictorul a mers la școală, a studiat arte, a renunțat la visul lui de a picta întreaga lume de pe o barcă și a devenit proprietarul unei companii publicitare. Muncește zilnic 16 ore, plătește salariile unor oameni cu copii și odată pe an, poate de două ori, merge cu familia într-o vacanță în care cară după el două cartoane pe care le pictează. Spune despre sine că ar vrea să rămână aici, să își crească copiii aici și să lase ceva în urmă. Tatăl i-a murit în urmă cu doi ani. Era mult prea PSD-ist  și fiul mult prea împotriva lor ca să își poată spune, înainte de a se despărți, cât se iubesc unul pe celălalt.

Jandarmul nu a mers la școală. A copilarit mai mult. Apoi, când viața i-a cerut-o, a făcut și facultate. A făcut facultatea ca să ia ceva în plus la salariu și un post mai bun. A costat mult școala la privat, dar a meritat. Nu mai lucrează direct în stradă. Mai târziu și-a mutat părinții într-o casă la țară și acolo și-a crescut și copiii, care au beneficiat de dragostea bunicilor. Votează și el, la fel ca vecinul lui. Sau nu chiar la fel, că au credințe diferite. Ba mai mult, e o ură acolo, prietenul lui din copilărie a devenit un dușman. Nu se mai salută, nu se mai ajută și se evită reciproc. Nu știe nimeni cine, ce, cui i-a facut, dar fiecare dintre ei vorbește despre celălat folosind etichete ca: “tehnocrat”, “sorosist”, “trădător” respectiv “hoț”, “pesedist”, “criminal”.

Ăștia doi aveau 17 ani și ceva în Decembrie ’89. Au fugit împreună de gloanțe prin București și când au ajuns acasă, i-a bătut mama jandarmului pe amandoi, ca o mamă și o gospodină de nădejde. Apoi i-a pus să curețe niște cartofi mici cât nucile și le-a făcut cartofi prăjiți în untură de porc și a stat lângă ei și a plâns până au terminat de mâncat. Tot ea a plâns și când s-au întors cu ochii umflați de fum la venirea minerilor.

Ăștia doi au fost și aseară la revoluție. La o revoluție pașnică, în piață, fiecare cu credința lui. “Tehnocratul” și-a luat cu el copiii adolescenți și au mers în piața Victoriei, și-au făcut poze și le-au postat. Merg des în piața în ultimul an. Fac și pancarte cu mesaje inteligente și pașnice. “Pesedistul” a lucrat, este obosit, nenorociții aștia manipulați fac probleme. Nu mai are 25 de ani. Presiunea este enormă și răspunderea ucigătoare. Și peste toate astea nu înțelege de ce dracului nu își văd de treaba lor. Are el o nedumerire: “Bă, câtă vreme nu fură de la tine și te lasă să îți vezi de ale tale și trăiești și tu pe lângă ei, ce ai, bă, cu ei?”

Asta au facut în 30 de ani. Ne-au așezat în straturi. S-au asigurat că foamea nu este o foame mare, că frica nu este o frică mare, că furia nu este o furie mare, că oamenii sunt mici și că mulți dintre ei se tem că ar pierde mizeria asta care le oferă confort, astfel încât să nu mai aibă din ce să se nască odată monstrul ăla care a înghițit dictatura.

Cu Ceaușescu a fost mai ușor. Erau toți la fel de speriați, înfometați, triști, umiliți, săraci … Cu Ceaușescu a fost mai ușor …

 

 

 

Da-i o nota

Porcul roșu de la capătul curcubeului sau cum am fost duminică turist la mine acasă

, ,

Doar m-am plimbat duminică prin oraș câteva ore.

Am strâns câteva imagini. Și vreau să le tac aici. Că de gură toți suntem buni.

 

Părinți și copii – educație, viață, susținere, abuz, sacrificiu – cine dă primul cu piatra?

 

            

Oameni si gunoaie …

 

       

Oameni și credințe.

 

Și oameni care nu cred.

 

Roșu vechi.

 

Roșu porc.

 

Roșu alb.

 

Mulțumesc!

 

La bulivar, birjar, la bulivar!

 

Un paralel, două paralele …

Și ce păcat să-ți pui cămășuța albă, să vii la București cu autocarul și să nu vezi nimic din multele lucruri frumoase de aici.

 

 

 

 

La un moment dat, în fața mea mergea un grup de oameni obosiți căutând strada Plevnei unde le era autocarul, erau ardeleni și erau supărați pe preotul paroh. Unul dintre ei repeta fără pauză “FUTĂ-L-AR DUMNEZO ÎN BARBA AIA MARE! IO NU MAI MERG DUPĂ EL NICI PÂNĂ LA MARGINEA SATULUI! FUTĂ-LĂ-AR DUMNEZO ÎN BARBA AIA MARE!”

 

 

 

 

 

 

 

 

Da-i o nota

Cum să fii un bun vecin?

, ,

Când vecinii au mașini si tu nu ai, sau tehnica celor cinci sticle cu apă.

Locul ăsta arată așa zilnic la lorice oră.

Când vecinii au pisici și tu nu ai, sau tehnica celor un milion de bețe de frigărui.

Da-i o nota

Furati, ma, furati, dar luati labele de pe copii, jegosilor!

Ma trezea mama la patru dimineata. La 5 trebuia sa fiu in curtea scolii unde ne adunau pe toti, ne bagau in sala de sport si ne imbracau in treninguri rosii, galbene si albastre, iar apoi ne incarcau intr-un autobuz mare cu burduf in drum spre aeroport sau cine stie unde urma sa apara cel mai iubit fiu sau vreun vizitator important.

Asa a fost cand a venit Gorbaciov. La ora sapte eram deja pe aeroport, imbracati si cu esarfe. Acum Otopeniul nu-mi pare deloc mare, atunci era imens. Existau niste coordonatori care ne imparteau pe zone. Scolile pe o latura, fabricile pe cealalta, armata in capat pentru mars.

In ziua aia eram treaza, ca de obicei, de pe la patru. Era cald, se facuse zece, faceam un soi de repetitie cu fluturat de esarfe si scandat de lozinci cocotati pe schela in trepte. Eram obositi. Eram probabil prin clasa a cincea sau a sasea. La zece ne-au dat pauza de apa. Profesorul Stanescu, de sport era, ne-a incolonat si ne-a dus la un hidrant. Ne aplecam pe rand si beam apa cu grija sa nu stropim treningurile de pe noi.

Simteam o sete ingrozitoare. Nu aveam voie sa avem cu noi vreun senvis, iar despre sticla cu apa nu putea fi vorba. M-am aplecat si am baut cand mi-a venit randul. Pe nerasuflate, mult. Cand m-am ridicat, o palma mare si grea mi-a acoperit intr-o lovitura puternica urechea si obrazul stang.

Ai baut cat o vaca. Daca iti vine sa te pisi ce faci? – am auzit in timp ce genunchii slabanogi mi se inmuiau si cadeam in mocirla de la baza hidrantului murdarind treningul rosu.

Daca palngi te rup! – am mai auzit in timp ce incercam sa ma ridic si sa-mi inghit lacrimile. N-am plans, dar inca plang cand imi amintesc. Am repetat in continuare cateva ore dupa care  am fost imbarcati in autobuze si dusi de unde fuseseram adusi. Un zvon ajuns la urechile noastre zicea ca tovarasii au aterizat altundeva. Zile de copilarie furate! 

N-am povestit acasa despre palma, decat tarziu spre seara cand mama a vazut urma de pe fata mea. Mi-a spus sa ma ascund de tata, sa nu stie. N-am mancat bataie pentru trening si nici nu mi-au trimis parintii la puscarie, asa cum ne amenintau profesorii mereu, doar l-am luat sa-l spele mama. 

Am apucat si sa fiu selectata pentru tabara PTAP de 23 August. Eu am copilarit in curtea Institutului Politehnic din Bucuresti, un parc superb unde vara stateam la picnic sau ne jucam pana taziu in noapte. Ei bine, cand aveam 14 ani a trebuit sa plec in tabara in fata blocului, in Politehnica. Halucinant, nu? Tabara PTAP era tabara de Pregatire a Tineretului pentru Apararea Patriei. Campusul universitar se transforma intr-un soi de lagar de concentrare unde erau adusi tineri UTC-isti din toata tara si in perioada 1-20 august se faceau repetitii pentru defilarea de 23. Copii de liceu si soldati bateau pas de mars pana la epuizare si lesin sub soarele ucigator de august, erau inghesuiti in caminele insalubre, subnutriti si peste toate abuzurile astea cadeau prada abuzurilor dintre ei. Copilarii furate.

Toata lumea stia bine ce e acolo. Noi, copiii localnici, ii vedeam lesinand, vomitand, plangand si ne trezeam comentand ca ne-am fi descurcat mai bine. Mamele stiau mai mult si traiau cu frica. Nu te puteai opune plecarii copilului in astfel de tabara. Un certificat medical obtinut in schimbul unei pungi de nechezol si a unei perechi de ciorapi m-a salvat. Atunci am bocit pentru ca in mintea mea era ca o sa fie fun in tabara si apoi nici nu aveam chef sa ma duc la scoala cu scutirea pentru paduchi, desi paduchi tot aveam ca fiecare scoala era o paduchelnita. Mai tarziu, dupa mai bine de douazeci de ani, am intalnit o femeie care a trecut prin doua astfel de tabere in adolescenta ei. Am inteles de la ce m-a salvat hartia cu doua stampile pe care doctorul Tacu scrisese “Pediculoza pielii capului”.

Cam asta imi vine in minte zilele astea cand citesc o multime de povesti legat de felul in care copiilor li se cere sa participe la mitingul de sustinere sau de protest, nici macar nu inteleg bine ce e, al PSD. Si mi-e scarba. Mi-e scarba la gandul ca penalii astia, dupa ce au furat tot, incearca acum sa fure zile de copilarie exact ca in vremurile alea.

Da-i o nota