o mamma mia cudetoate

Mamma mia! Și mi-am luat bilet d-ăla mai scump gândind că văd bine și totodată prețul selectează puțin publicul spectator. Ei, da, nu sunt rea. Sunt precaută. La spectacolul corului armatei ruse, o țoapă din spatele meu a filmat jumătate de spectacol cu blitz să îi ducă și lu’ mă-sa. Am încercat doar să evit astfel de situație.

Băi, te pui cu Maximus? Maximus trebuie să o impresioneze pe soacră-sa, nu-I stai în cale, nu selectează nimeni nimic. Maximus o pune pe soacră-sa în buricul Sălii Palatului și daca ea vrea să confiște spectacolul, Maximus îi cântă în strună.

Mai sunt câteva minute până să înceapă spectacolul, iar oamenii veniți la Sala Palatului și-au ocupat deja locurile când au venit ocupanții scaunelor din spatele meu. Două cupluri, Maximus cu nevastă-sa și socrii lui. Ea, soacra pe care am s-o numesc în continuare “secretara” stă chiar în spatele meu. El, socrul, pe care am să-l numesc în continuare “muciosul”, spate stânga, Maximus spate dreapta și dincolo, în dreapta lui, fiica secretarei, cantitate neglijabilă în poveste.

Secretara a venit la București la spectacol, a intrat în Sala Palatului, a ajuns la scaunul ei cântând și manifestându-se. Brusc mi-am dat seama că strategia cu biletele în sectorul A nu functionează.

Secretara (cu voce ascuțită): ia uite, e ca la noi!

Muciosul: ce e ca la noi?

Secretara: scaunele. Sunt ca la noi la teatru.

Muciosul: ei, la noi sunt schimbate.

Secretara: și astea sunt schimbate, dar tot proaste sunt. Dar știi ce e diferit? Că la noi când te uiti în jur îi cunosti pe trei sferturi dintre ei. Aici nu cunosti pe nimeni.

Fii-sa: ei, și aici sunt șanse să cunosti o gramadă de lume, dar e sala mare.

Tocmai se aude în boxe un anunt care ne spune că spectacolul va fi mișto și că nu vom avea nevoie de telefoane, ba am putea chiar să le inchidem.

Secretara: Hai să ne facem niște poze, să le postez! (către mucios) ia, hai mai încoace să facem un selfie! (către fii-sa) fă-ne tu, că faci mai bine.

Fii-sa (către Maximus): fă-le tu că ai poziție mai bună. Maximus le face poze apoi își fac toți tuturor și toți cu toți în diferite combinații.

Secretara (către mucios): eu nu-mi închid telefonul, vreau să filmez, să fac poze …

Muciosul: dar să faci și tu fără blitz

Eu (către Dumnezeu): Multumesc! O să fiu cuminte, nu mai înjur două săptămâni, promit!

 

A început spectacolul. Frumos. Muciosul e răcit, cred că are o bronșită că tușește mititelul de el de îmi vine să mușc din scaun. Și îmi tot vine în minte filmul ăla cu o maimuță care a dat un virus unui om, iar apoi omul s-a dus la cinema și a tușit și a dat virusul la toată lumea și în maxim două zile au ajuns la dezinfecție cu foc că nu mai aveau ce să le facă.

(Hmmm… asta înseamnă să fii norocos, să te nasti în aceeași țară cu Olivia Steer, nu-ți va da nimeni foc. Oh, wait, nu-ți vor da foc pentru că nu le pasă sau poate pentru că au furat combustibilul…)

Tușește, îsi suflă mucii și caută necontenit într-o pungă. Nu știu ce. Cred că are o punga cu aer de la el din sat, sau o pungă cu șervețele, sau o pungă cu muci … cert este că de câte ori începe să tușească freacă o pungă. Femeia de langa mine, care stă în fața lui, se apleacă mult către scaunul din față. Nu știu de ce. Hmmm … acum imi dau seama, cred că e o stalkeriță nenorocită și are ceva cu omul din față.

 

Spectacolul frumos. Am mai zis nu? A venit și pauza. Secretara anunță juma’ de sector că trebuie să plece, deși muciosul o sfătuiește să rămână, că e aglomerat și nu iese lumea de pe rândul ăla de scaune și trebuie să ridice jumătate de rând în picioare ca să iasă … ea nu și nu, că tre’ să iasă și mai vede și ea sala palatului. Se întoarce în cinci minute vorbindu-I muciosului de la cinci metri. O aud și întorc capul fix la timp să văd o tanti îmbrăcată într-o draperie cu mult sclipici, are părul creț (cred că e permanent) și buze subțiri roșii. Mă abțin să scriu și treaba cu draperia care I se mulează pe multe burți, că iar ziceți că am ceva cu grașii. Se întorc și tinerii. Le spune și lor ce îi spusese muciosului, că nu a putut să meargă unde voia pentru că e foarte aglomerat. Apoi profită de pauză.

Secretara: auzi, Maximus, tu ai putea să îmi faci soneria de la școală să sune singură la fără zece? – deci s-a hotărât să ne spună că lucrează la școală și că ia și decizii acolo.

Fii-sa: îți dai seama că poate

Maximus: cum adică? Ce sonerie?

Secretara: Păi atunci când sună de pauză, la fără zece, să nu mai sune cineva, să sune ea singură.

Fii-sa (catre Maximus): să o programezi, îți dai seama.

Maximus: da, există niște sisteme computerizate, aplicații …

Secretara: da, să te gândești la asta.

Mă gândesc că poate e profesor, poate e chiar directorul școlii de la ea din satul ăla care nu e chiar mic dacă are un teatru cu scaune schimbate. Nope, e secretara de la Videle, e următoarea prim ministresă a țării, iar eu respir acelasi aer cu ea. Simt cum imi crește valoarea. Parcă m-aș întoarce să îi cer autograf. Începe a doua parte a spectacolului. Comentează împreună cu muciosul destul de mult. El este oarecum nemulțumit că ăștia au cam plagiat. Îi explică cum că regia e copiată după spectacolul american, doar că joacă români si scenografia e tot românească.

Muciosul se mai chinuie cu câteva accese de tuse, mai freacă punga … doamna de lângă mine … m-am prins cred că sunt conectați. De câte ori tușește el, ea se apleacă mult în față. Cred că suferă prin simpatie. O doare ceva. Se sufocă pentru el. Poate sunt gemeni separați la naștere ca în filmul ăla … sau poate îi este frică de virus ca în filmul celălalt … Mie nu mi-e frică. Nu ajungem noi la foc. Ne salvează Olivia.

Da-i o nota
0 replies

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *