#boicot

, ,
 

Si eu am fost conceputa de mama si tata. Si nu am fost abandonata. Nu stiu astazi daca asta este bine sau rau. M-au crescut acasa pana am fugit cu primul baiat din viata mea, conceput si el de ma-sa si ta-su. Fugitul asta nu a fost ce va imaginati, nu ne-am luat de mana si am fugit disperati trei sate sa nu ni se dea de urma. Nu. Am fugit de lipsa de educatie, de informatie, de toleranta, de empatie. Am fugit de intruziunea unor batuti in cap care credeau ca pot sa dicteze copiilor lor cum, cand si cu cine sa si-o traga, ce sa munceasca, ce sa faca cu viata lor, unde sa locuiasca, cand si cati copii sa faca … conform “asa se face, asa trebuie, asa e de cand lumea”. Am fugit de familia abuziva care m-a conceput si nu m-a abandonat si m-am gandit de multe ori ca mai bine ar fi facut-o.

Cum spuneam, m-au crescut acasa. Intr-o casa saraca si plina de copii. Intr-o familie traditionala in care oamenii erau traditional nefericiti. In care femeia, era traditional trista. Mama mergea la serviciu cand o lasa tata. Asta inseamna ca in cea mai mare parte a vietii ei nu a mers la serviciu. Si-a petrecut cateva decade importante din viata ei stand pe bancile din parcul din fata blocului cu alte traditionale din cartier, crescand copii si povestind despre cum piseaza marunt sticla pe care o pun in capsule de ampicilina si le-o dau betivilor lor de barbati sa o inghita sperand ca se vor duce dracului cat mai curand sau despre cum se duc in nu stiu ce piete sa cumpere de la nu stiu ce babe tot felul de radacini si plante din care sa faca divesre fierturi care sa ii faca pe traditionalii lor sa isi verse matele la prima gura de alcool ingurgitata. Mama avea maxim doua rochii pe vara si un palton de capatat la cinci ani. Mama nu mergea la coafor sau la cosmetica. Nu pentru ca pe vremea aia nu exista asa ceva ci pentru ca traditional nu avea o astfel de nevoie. Mama nu isi facea manichiura si nu folosea produse de make-up. Mama atinsese numarul de nasteri cerut de regim si avea marele drept de a face avort. Mergea la spital si revenea a doua zi. Am inteles mai tarziu ce insemna asta.

Tata era si el traditional. Consumator traditional de alcool. Trist traditional care incerca cu disperare sa isi inece demonii. Muncitor traditional care se trezea la patru dimineata in fiecare zi a vietii lui traditionale pentru ca de doua ori pe luna sa puna traditionalele plicuri cu avans si lichidare pe masa din bucatarie. Datornic traditional la CAR, pentru ca in fiecare an erau de imbracat de scoala cinci copii. Deviat traditional care isi abuza emotional nevasta si copiii. Inca imi amintesc uneori, in linistea noptii “te spintec si-ti dau sare” sau “casa e a mea, usa e a voastra”. Inca imi amintesc felul in care ea gatea dintr-un pui un ostropel si o mamaliga pentru noi, copiii si un piept de pui la ceaun si cartofi prajiti pentru cand intra el pe usa. Inca imi amintesc plimbarile lungi cu metroul de la un capat la altul al liniei, in care ne aliniam pe scaune si mancam paine goala bucurandu-ne ca mergem in excursie, dar totul era doar despre a-l lasa pe traditionalul beat sa adoarma inainte de a ajunge noi acasa, pentru a evita traditionalul scandal cu spart de farfurii si aruncat de mancare prin fereastra.

Ei bine, traditionalii astia sunt cei care astazi vor sa ma salveze pe mine de GAY, fara ca macar sa inteleaga dracului ca as fi preferat sa fiu orfana, gay, moarta sau oricum altcumva numai sa nu am toate aceste amintiri. Sau fara sa inteleaga ca nenorocirea asta de referendum nu este despre gay sau familie, ci despre dezbinare. Dezbinarea aia traditionala in care neamul asta a trait mereu. Ei vor merge la vot sa salveze Romania. Sper sa nu reuseasca, pentru ca au mai fost la vot si au bagat-o in cacat.

Ia, dădeți-vă, mă!

 

Ia, hai, dădeti-vă, că m-am dat jos după bicicletă și m-am urcat în mașină. Fix așa stă treaba. Ah nu, nici măcar nu m-am dat jos după bicicletă, că nu am și nu am mers pe o bicicletă în viața mea, că doar nu sunt vreun sărac. Doar m-am urcat în mașina. Gata, sunt zeu pe șoseaua mea.

Pe când sunt eu așa, zeu în mașina mea și ies de pe o străduță în bulevard, văd un biciclist venind pe banda întâi. Opresc, evaluez – bicicleta roșie, o slăbănoagă de maxim 60 de kile. Mă uit în ochelarii ei, nu se vede nimic. Dacă ar fi fost bărbat la 90 de kile, na, poate ar fi avut prioritate în fața celor 70 ale mele. Plec în dreapta, pe banda întâi. Am prioritate de Duster. Și de zeu, că e femeie. Mamă, razant a trecut proasta pe lângă aripa mea din spate, s-a dus pe banda a doua, a claxonat-o ăla care a trecut, bine că nu mi-a zgâriat mașina că o băteam. De fapt cred că o bătea iubi, că și așa e nervoasă că a sunat mama să mergem să mâncăm musaca și ei nu îi place musacaua și nici de  mama nu îi place.

Ia uite, asta trece pe lângă mine și îmi zice “helooooo, te uiti pe unde mergi?!?!?!” – fuck!! Poate crede iubi că o cunosc și iar mă ceartă. Scot mâna stângă cu degetul mijlociu ridicat prin geamul deschis și îi strig să meargă dracului pe trotuar. Mă înjură. O fac proastă. Pfff… am scăpat. Se înțelege clar din interacțiunea asta că nu ne cunoaștem. Cred, totuși, că iubi nu e convinsă. Îi mai pun o frână, mai trag de volan spre bordură, mai pun odată frână, mă opresc în coloană strâns lângă bordură să nu mă mai poată depăși. Cred că am convins-o pe iubi. Ia uite-o pe asta, tot trece! Ha, ha, proasta, s-a enervat iubi și a lăsat geamul , i-a zis că e handicapată și proastă și să meargă pe trotuar. Nu prea mi se intâmplă mie să fiu mândru de iubi, dar acum sunt, mă simt ca un zeu cu femeia asta lângă mine, nimeni nu îmi poate face rău, nici mama nu mă mai ceartă de când m-am însurat cu ea.

 

Fragment din jurnalul unui zeu fără coae care în sfârșit a avut azi o zi bună.

PERSONALITY TYPE: JIGODIE

 

SEX: F

AGE: just a number and counting

HEIGHT: 180 – se putea si mai rau

WEIGHT: 59 – se poate si mai bine

HOBBIES: life, sport, my job, writing, smiling, slalom printre idioti, zbor cu parapanta, tatuaje pe creier, plimbari cu metroul prin ploaie, bla bla …

PERSONALITY TYPE: JIGODIE

– What?!

– What what?

-Cum adica jigodie?

-Cum adica cum adica? Uite asa, no more good girl, no more free hugs, no more “smile is contagious”. Stay back, I am a jigodie! Lucrez cu oameni. Mi-am pus amprenta asupra vietilor unora dintre ei pentru totdeauna. Am schimbat drumuri, adica drumuri de mare viteza catre iad. Le-am tras de volan, le-am luat boii de la bicicleta, le-am furat bateriile, le-am pus bete in roate, dar le-am schimbat drumurile unora care mai apoi au zambit plangand obositi si constienti si au luat-o de la capat. Imi place asta de mor. Uneori e singurul lucru care imi place din tot ce e in jur, in jurul vietii mele personale. Cand imi dau seama de saracia asta, incep sa caut cu disperare bunul din om, pentru ca sunt o umanista si cred cu tarie ca omul se naste bun. Nu-mi iese prea bine. Omul se naste bun, dar societatea arde pe repede inainte. Societatea taie aripi. Ba nu, nu taie nimic, jumuleste. Ca in filmuletele alea in care extremistii decapiteaza cu cutitul ala bont. Societatea asta de mare cacat nici nu are, macar, un cutit bine ascutit cu care sa taie chirurgical – zup, gata, nu mai e! Nu, jumuleste lent de te ia dracu, pana cu pana, fir cu fir, neuron cu neuron, emotie cu emotie… Daca nu esti rezilient, in zece ani de la lansare devii o mare lepra. Momentul, varsta de lansare este, pentru fiecare, diferita, dar termenul de prelucrare de maxim zece ani e garantat.

Ii iubesc pe oameni, dar in secret, exact ca in zicala aia veche de o zicea mama, conform careia copilul trebuie pupat in somn sa nu I se urce la cap. In rest, sunt o jigodie. Tot mai bine decat lepra.

-De ce scrii sub pseudonim?

-Scriu si foarte asumat in alta parte si nici aici nu sunt chiar anonima, sunt oameni care stiu cine este Nofreehugs, vreo doi-trei care merita.

  

JIGODIE = ANIMAL SALBATIC = mecanism de aparare/conservare

LEPRA = OMUL NEOM = nimic

(ca sa ne intelegem)

 

JIGÓDIE ~i f. …….. 3) fam. Animal sălbatic (fioros); dihanie; jivină; jiganie; lighioană. [G.-D. jigodiei; Sil. -di-e] /cf. ung. Zsigora

LÉPRĂ, (2lepre, s. f. …….. 2.Fig. Om lipsit de conștiință, de caracter, fără scrupule. – Din ngr. lepra. 

 (definitiile sunt selectii, stiu, dar sunt o jigodie, stii)

Cu Ceaușescu a fost mai ușor

 

Ceaușescu ne-a înfometat pe toți la fel de fomiști, ne-a umilit pe toți la fel de umili, ne-a prostit pe toți la fel de proști, ne-a speriat pe toți la fel de fricoși si ne-a dezumanizat pe toți la fel de inumani. Astfel că atunci când foamea, umilința, frica, prostia și lipsa de umanitate și-au dat mâna, Ceaușescu a murit.

Ăștia, urmașii, șobolanii care au stat sub pat și au ieșit doar când a fost vorba să se înfrupte din cadavrul lui, au învațat în tăcere de acolo din întuneric și primul lucru pe care l-au făcut când s-au văzut cu cheile  mămăligii în mâini a fost să ne stratifice.

Părinții își vând copiii pe încă o sută de lei la pensie. Vânduții, la rândul lor își blesteamă bătrânii prostiți ușor. Angajații la stat pupă moaște la ordin și întorc spatele fraților de sânge care lucrează în multinaționale, pentru că nu dă bine să fii văzut în unele anturaje.

Jandarmul de la trei și pictorul de la parter au copilărit împreună. Ei sunt un exemplu bun.

Pictorul a mers la școală, a studiat arte, a renunțat la visul lui de a picta întreaga lume de pe o barcă și a devenit proprietarul unei companii publicitare. Muncește zilnic 16 ore, plătește salariile unor oameni cu copii și odată pe an, poate de două ori, merge cu familia într-o vacanță în care cară după el două cartoane pe care le pictează. Spune despre sine că ar vrea să rămână aici, să își crească copiii aici și să lase ceva în urmă. Tatăl i-a murit în urmă cu doi ani. Era mult prea PSD-ist  și fiul mult prea împotriva lor ca să își poată spune, înainte de a se despărți, cât se iubesc unul pe celălalt.

Jandarmul nu a mers la școală. A copilarit mai mult. Apoi, când viața i-a cerut-o, a făcut și facultate. A făcut facultatea ca să ia ceva în plus la salariu și un post mai bun. A costat mult școala la privat, dar a meritat. Nu mai lucrează direct în stradă. Mai târziu și-a mutat părinții într-o casă la țară și acolo și-a crescut și copiii, care au beneficiat de dragostea bunicilor. Votează și el, la fel ca vecinul lui. Sau nu chiar la fel, că au credințe diferite. Ba mai mult, e o ură acolo, prietenul lui din copilărie a devenit un dușman. Nu se mai salută, nu se mai ajută și se evită reciproc. Nu știe nimeni cine, ce, cui i-a facut, dar fiecare dintre ei vorbește despre celălat folosind etichete ca: “tehnocrat”, “sorosist”, “trădător” respectiv “hoț”, “pesedist”, “criminal”.

Ăștia doi aveau 17 ani și ceva în Decembrie ’89. Au fugit împreună de gloanțe prin București și când au ajuns acasă, i-a bătut mama jandarmului pe amandoi, ca o mamă și o gospodină de nădejde. Apoi i-a pus să curețe niște cartofi mici cât nucile și le-a făcut cartofi prăjiți în untură de porc și a stat lângă ei și a plâns până au terminat de mâncat. Tot ea a plâns și când s-au întors cu ochii umflați de fum la venirea minerilor.

Ăștia doi au fost și aseară la revoluție. La o revoluție pașnică, în piață, fiecare cu credința lui. “Tehnocratul” și-a luat cu el copiii adolescenți și au mers în piața Victoriei, și-au făcut poze și le-au postat. Merg des în piața în ultimul an. Fac și pancarte cu mesaje inteligente și pașnice. “Pesedistul” a lucrat, este obosit, nenorociții aștia manipulați fac probleme. Nu mai are 25 de ani. Presiunea este enormă și răspunderea ucigătoare. Și peste toate astea nu înțelege de ce dracului nu își văd de treaba lor. Are el o nedumerire: “Bă, câtă vreme nu fură de la tine și te lasă să îți vezi de ale tale și trăiești și tu pe lângă ei, ce ai, bă, cu ei?”

Asta au facut în 30 de ani. Ne-au așezat în straturi. S-au asigurat că foamea nu este o foame mare, că frica nu este o frică mare, că furia nu este o furie mare, că oamenii sunt mici și că mulți dintre ei se tem că ar pierde mizeria asta care le oferă confort, astfel încât să nu mai aibă din ce să se nască odată monstrul ăla care a înghițit dictatura.

Cu Ceaușescu a fost mai ușor. Erau toți la fel de speriați, înfometați, triști, umiliți, săraci … Cu Ceaușescu a fost mai ușor …

 

 

 

Porcul roșu de la capătul curcubeului sau cum am fost duminică turist la mine acasă

, ,
 

Doar m-am plimbat duminică prin oraș câteva ore.

Am strâns câteva imagini. Și vreau să le tac aici. Că de gură toți suntem buni.

 

Părinți și copii – educație, viață, susținere, abuz, sacrificiu – cine dă primul cu piatra?

 

            

Oameni si gunoaie …

 

       

Oameni și credințe.

 

Și oameni care nu cred.

 

Roșu vechi.

 

Roșu porc.

 

Roșu alb.

 

Mulțumesc!

 

La bulivar, birjar, la bulivar!

 

Un paralel, două paralele …

Și ce păcat să-ți pui cămășuța albă, să vii la București cu autocarul și să nu vezi nimic din multele lucruri frumoase de aici.

 

 

 

 

La un moment dat, în fața mea mergea un grup de oameni obosiți căutând strada Plevnei unde le era autocarul, erau ardeleni și erau supărați pe preotul paroh. Unul dintre ei repeta fără pauză “FUTĂ-L-AR DUMNEZO ÎN BARBA AIA MARE! IO NU MAI MERG DUPĂ EL NICI PÂNĂ LA MARGINEA SATULUI! FUTĂ-LĂ-AR DUMNEZO ÎN BARBA AIA MARE!”

 

 

 

 

 

 

 

 

Cum să fii un bun vecin?

, ,
 

Când vecinii au mașini si tu nu ai, sau tehnica celor cinci sticle cu apă.

Locul ăsta arată așa zilnic la lorice oră.

Când vecinii au pisici și tu nu ai, sau tehnica celor un milion de bețe de frigărui.

Furati, ma, furati, dar luati labele de pe copii, jegosilor!

 

Ma trezea mama la patru dimineata. La 5 trebuia sa fiu in curtea scolii unde ne adunau pe toti, ne bagau in sala de sport si ne imbracau in treninguri rosii, galbene si albastre, iar apoi ne incarcau intr-un autobuz mare cu burduf in drum spre aeroport sau cine stie unde urma sa apara cel mai iubit fiu sau vreun vizitator important.

Asa a fost cand a venit Gorbaciov. La ora sapte eram deja pe aeroport, imbracati si cu esarfe. Acum Otopeniul nu-mi pare deloc mare, atunci era imens. Existau niste coordonatori care ne imparteau pe zone. Scolile pe o latura, fabricile pe cealalta, armata in capat pentru mars.

In ziua aia eram treaza, ca de obicei, de pe la patru. Era cald, se facuse zece, faceam un soi de repetitie cu fluturat de esarfe si scandat de lozinci cocotati pe schela in trepte. Eram obositi. Eram probabil prin clasa a cincea sau a sasea. La zece ne-au dat pauza de apa. Profesorul Stanescu, de sport era, ne-a incolonat si ne-a dus la un hidrant. Ne aplecam pe rand si beam apa cu grija sa nu stropim treningurile de pe noi.

Simteam o sete ingrozitoare. Nu aveam voie sa avem cu noi vreun senvis, iar despre sticla cu apa nu putea fi vorba. M-am aplecat si am baut cand mi-a venit randul. Pe nerasuflate, mult. Cand m-am ridicat, o palma mare si grea mi-a acoperit intr-o lovitura puternica urechea si obrazul stang.

Ai baut cat o vaca. Daca iti vine sa te pisi ce faci? – am auzit in timp ce genunchii slabanogi mi se inmuiau si cadeam in mocirla de la baza hidrantului murdarind treningul rosu.

Daca palngi te rup! – am mai auzit in timp ce incercam sa ma ridic si sa-mi inghit lacrimile. N-am plans, dar inca plang cand imi amintesc. Am repetat in continuare cateva ore dupa care  am fost imbarcati in autobuze si dusi de unde fuseseram adusi. Un zvon ajuns la urechile noastre zicea ca tovarasii au aterizat altundeva. Zile de copilarie furate! 

N-am povestit acasa despre palma, decat tarziu spre seara cand mama a vazut urma de pe fata mea. Mi-a spus sa ma ascund de tata, sa nu stie. N-am mancat bataie pentru trening si nici nu mi-au trimis parintii la puscarie, asa cum ne amenintau profesorii mereu, doar l-am luat sa-l spele mama. 

Am apucat si sa fiu selectata pentru tabara PTAP de 23 August. Eu am copilarit in curtea Institutului Politehnic din Bucuresti, un parc superb unde vara stateam la picnic sau ne jucam pana taziu in noapte. Ei bine, cand aveam 14 ani a trebuit sa plec in tabara in fata blocului, in Politehnica. Halucinant, nu? Tabara PTAP era tabara de Pregatire a Tineretului pentru Apararea Patriei. Campusul universitar se transforma intr-un soi de lagar de concentrare unde erau adusi tineri UTC-isti din toata tara si in perioada 1-20 august se faceau repetitii pentru defilarea de 23. Copii de liceu si soldati bateau pas de mars pana la epuizare si lesin sub soarele ucigator de august, erau inghesuiti in caminele insalubre, subnutriti si peste toate abuzurile astea cadeau prada abuzurilor dintre ei. Copilarii furate.

Toata lumea stia bine ce e acolo. Noi, copiii localnici, ii vedeam lesinand, vomitand, plangand si ne trezeam comentand ca ne-am fi descurcat mai bine. Mamele stiau mai mult si traiau cu frica. Nu te puteai opune plecarii copilului in astfel de tabara. Un certificat medical obtinut in schimbul unei pungi de nechezol si a unei perechi de ciorapi m-a salvat. Atunci am bocit pentru ca in mintea mea era ca o sa fie fun in tabara si apoi nici nu aveam chef sa ma duc la scoala cu scutirea pentru paduchi, desi paduchi tot aveam ca fiecare scoala era o paduchelnita. Mai tarziu, dupa mai bine de douazeci de ani, am intalnit o femeie care a trecut prin doua astfel de tabere in adolescenta ei. Am inteles de la ce m-a salvat hartia cu doua stampile pe care doctorul Tacu scrisese “Pediculoza pielii capului”.

Cam asta imi vine in minte zilele astea cand citesc o multime de povesti legat de felul in care copiilor li se cere sa participe la mitingul de sustinere sau de protest, nici macar nu inteleg bine ce e, al PSD. Si mi-e scarba. Mi-e scarba la gandul ca penalii astia, dupa ce au furat tot, incearca acum sa fure zile de copilarie exact ca in vremurile alea.

o mamma mia cudetoate

 

Mamma mia! Și mi-am luat bilet d-ăla mai scump gândind că văd bine și totodată prețul selectează puțin publicul spectator. Ei, da, nu sunt rea. Sunt precaută. La spectacolul corului armatei ruse, o țoapă din spatele meu a filmat jumătate de spectacol cu blitz să îi ducă și lu’ mă-sa. Am încercat doar să evit astfel de situație.

Băi, te pui cu Maximus? Maximus trebuie să o impresioneze pe soacră-sa, nu-I stai în cale, nu selectează nimeni nimic. Maximus o pune pe soacră-sa în buricul Sălii Palatului și daca ea vrea să confiște spectacolul, Maximus îi cântă în strună.

Mai sunt câteva minute până să înceapă spectacolul, iar oamenii veniți la Sala Palatului și-au ocupat deja locurile când au venit ocupanții scaunelor din spatele meu. Două cupluri, Maximus cu nevastă-sa și socrii lui. Ea, soacra pe care am s-o numesc în continuare “secretara” stă chiar în spatele meu. El, socrul, pe care am să-l numesc în continuare “muciosul”, spate stânga, Maximus spate dreapta și dincolo, în dreapta lui, fiica secretarei, cantitate neglijabilă în poveste.

Secretara a venit la București la spectacol, a intrat în Sala Palatului, a ajuns la scaunul ei cântând și manifestându-se. Brusc mi-am dat seama că strategia cu biletele în sectorul A nu functionează.

Secretara (cu voce ascuțită): ia uite, e ca la noi!

Muciosul: ce e ca la noi?

Secretara: scaunele. Sunt ca la noi la teatru.

Muciosul: ei, la noi sunt schimbate.

Secretara: și astea sunt schimbate, dar tot proaste sunt. Dar știi ce e diferit? Că la noi când te uiti în jur îi cunosti pe trei sferturi dintre ei. Aici nu cunosti pe nimeni.

Fii-sa: ei, și aici sunt șanse să cunosti o gramadă de lume, dar e sala mare.

Tocmai se aude în boxe un anunt care ne spune că spectacolul va fi mișto și că nu vom avea nevoie de telefoane, ba am putea chiar să le inchidem.

Secretara: Hai să ne facem niște poze, să le postez! (către mucios) ia, hai mai încoace să facem un selfie! (către fii-sa) fă-ne tu, că faci mai bine.

Fii-sa (către Maximus): fă-le tu că ai poziție mai bună. Maximus le face poze apoi își fac toți tuturor și toți cu toți în diferite combinații.

Secretara (către mucios): eu nu-mi închid telefonul, vreau să filmez, să fac poze …

Muciosul: dar să faci și tu fără blitz

Eu (către Dumnezeu): Multumesc! O să fiu cuminte, nu mai înjur două săptămâni, promit!

 

A început spectacolul. Frumos. Muciosul e răcit, cred că are o bronșită că tușește mititelul de el de îmi vine să mușc din scaun. Și îmi tot vine în minte filmul ăla cu o maimuță care a dat un virus unui om, iar apoi omul s-a dus la cinema și a tușit și a dat virusul la toată lumea și în maxim două zile au ajuns la dezinfecție cu foc că nu mai aveau ce să le facă.

(Hmmm… asta înseamnă să fii norocos, să te nasti în aceeași țară cu Olivia Steer, nu-ți va da nimeni foc. Oh, wait, nu-ți vor da foc pentru că nu le pasă sau poate pentru că au furat combustibilul…)

Tușește, îsi suflă mucii și caută necontenit într-o pungă. Nu știu ce. Cred că are o punga cu aer de la el din sat, sau o pungă cu șervețele, sau o pungă cu muci … cert este că de câte ori începe să tușească freacă o pungă. Femeia de langa mine, care stă în fața lui, se apleacă mult către scaunul din față. Nu știu de ce. Hmmm … acum imi dau seama, cred că e o stalkeriță nenorocită și are ceva cu omul din față.

 

Spectacolul frumos. Am mai zis nu? A venit și pauza. Secretara anunță juma’ de sector că trebuie să plece, deși muciosul o sfătuiește să rămână, că e aglomerat și nu iese lumea de pe rândul ăla de scaune și trebuie să ridice jumătate de rând în picioare ca să iasă … ea nu și nu, că tre’ să iasă și mai vede și ea sala palatului. Se întoarce în cinci minute vorbindu-I muciosului de la cinci metri. O aud și întorc capul fix la timp să văd o tanti îmbrăcată într-o draperie cu mult sclipici, are părul creț (cred că e permanent) și buze subțiri roșii. Mă abțin să scriu și treaba cu draperia care I se mulează pe multe burți, că iar ziceți că am ceva cu grașii. Se întorc și tinerii. Le spune și lor ce îi spusese muciosului, că nu a putut să meargă unde voia pentru că e foarte aglomerat. Apoi profită de pauză.

Secretara: auzi, Maximus, tu ai putea să îmi faci soneria de la școală să sune singură la fără zece? – deci s-a hotărât să ne spună că lucrează la școală și că ia și decizii acolo.

Fii-sa: îți dai seama că poate

Maximus: cum adică? Ce sonerie?

Secretara: Păi atunci când sună de pauză, la fără zece, să nu mai sune cineva, să sune ea singură.

Fii-sa (catre Maximus): să o programezi, îți dai seama.

Maximus: da, există niște sisteme computerizate, aplicații …

Secretara: da, să te gândești la asta.

Mă gândesc că poate e profesor, poate e chiar directorul școlii de la ea din satul ăla care nu e chiar mic dacă are un teatru cu scaune schimbate. Nope, e secretara de la Videle, e următoarea prim ministresă a țării, iar eu respir acelasi aer cu ea. Simt cum imi crește valoarea. Parcă m-aș întoarce să îi cer autograf. Începe a doua parte a spectacolului. Comentează împreună cu muciosul destul de mult. El este oarecum nemulțumit că ăștia au cam plagiat. Îi explică cum că regia e copiată după spectacolul american, doar că joacă români si scenografia e tot românească.

Muciosul se mai chinuie cu câteva accese de tuse, mai freacă punga … doamna de lângă mine … m-am prins cred că sunt conectați. De câte ori tușește el, ea se apleacă mult în față. Cred că suferă prin simpatie. O doare ceva. Se sufocă pentru el. Poate sunt gemeni separați la naștere ca în filmul ăla … sau poate îi este frică de virus ca în filmul celălalt … Mie nu mi-e frică. Nu ajungem noi la foc. Ne salvează Olivia.

Eu nici macar nu m-am pisat pe el de vot!

 

Dupa ani de zile de colaborare urata, proasta si mereu in defavoarea mea cu BCR, intr-un an, acum nu mai stiu daca 3 sau 5 in urma, dupa ce ne-am tiganit realmente pentru niste bani pierduti din conturi si dupa ce ne-au blocat un proiect foarte important, am decis sa ne despartim. A ramas la ei un singur cont personnal in lei, cont pe care nu l-am inchis pentru ca acolo se vireaza alocatia de stat a copilului. Mi-am zis ca n-o mai fi mult pana face copilul 18 ani si ca n-o mai fi la fel de greu si ca “lasa sa se stranga banii acolo ca si asa nu umbla nimeni la ei”.

La un moment dat m-au sunat de la banca sa imi spuna ca a expirat cardul si tre’ sa ma duc sa-l iau pe cel nou. Mi-au facut un Mastercard-Gold, cel mai scump produs din categorie, cred. Am intrebat de ce s-a eliberat un astfel de card fara cererea mea, anterior avand un Visa, card d-asta de muritori de rand si de ce atasat la un astfel de cont, in care intra 80 de lei pe luna. Mi-au raspuns scurt ca asa procedeaza banca, dar pot sa sun la … sa cer mai multe detalii.

Nu, multumesc, duceti-va dracului cu detaliile voastre ca sunt satula. Las ca-l inchid – mi-am spus atunci.

A mai trecut o vreme. In urma cu ceva luni, fi-miu m-a intrebat de ce au colegii alocatie si el nu. Eu mandra ii spun copilului ca are si el si chiar multa ca se strange undeva. Arunc un ochi in cont si gasesc vreo mie de lei dupa multa vreme de neumblat acolo. Multa spre doi ani, zic.

Ok hai sa terminam cu BCR ca au tocat alocatia copilului. Incep sa ma gandesc serios ca e de trecut prin etapele alea pe care nu am vrut sa le parcurg pentru ca inca imi amintesc cum a fost cand a trebuit sa umblu sa rog statul roman sa imi trimita alocatia intr-un cont. Stiam sigur ca nu mai sunt acolo unde erau in urma cu n-spe ani, deci totul a inceput cu un telefon.

In urma cu trei saptamani, aproape o luna, am sunat la primaria sector 6, pentru ca eu in 6 locuiam cand am inceput sa primesc alocatie in cont, si pentru ca am primit-o si dupa ce am schimbat sectorul, m-am gandit ca la ei trebuie sa vorbesc. Desigur, mi-a raspuns o doamna la al n-spe-lea apel si mi-a explicat ca eu trebuie sa ma adresez serviciului de asistenta sociala al sectorului in care locuiesc. Ok, cum spuneti voi. Ma temeam ca nu-I asa. A mai trecut o vreme pana mi-am facut curaj si am trecut la fapte.

In urma cu trei zile imi iau inima in dinti, deschid un cont nou nout pe numele copilului, care acum e mare, la banca la care avem acum conturi si sun la 0213101731, numarul de telefon afisat pe pagina oficiala a Directiei Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilulu Sector 5. Si sun, si sun, si sun, si … Ieri, m-am gandit ca  tot am doua ore libere mai bine dau o fuga. Si ma urc in masina, si caut 20 de minute loc de parcare in centru, si merg pe jos o vreme, cam cat as fi mers si daca plecam fara masina, si ajung la adresa si … iaca poza:

 

 

Recunosc, le-am zis de morti.

Ok. Imi spun ca viata e frumoasa, ca e cald afara, ca m-am plimbat putin prin centru si negociez cu mine sa ma reped, macar cat sa aflu ce hartii imi trebuie, daca chiar nu mai am timp de stat la cozi, pana la adresa noua, Fabrica de chibrituri 9-11. E mai 2018, ce mare lucru ca nu si-au schimbat adresa pe net din septembrie?

Ajung la noua adresa si gasesc serviciul cautat. Un ghiseu liber. Nimeni, doar eu. Ii spun repede doamnei de la ghiseu ce vreau in timp ce cu o mana ma caut in geanta pentru ca pregatisem tot: buletinul meu, al copilului, certificatul de nastere, hartia de deschidere a noului cont. Eram pe val. Femeia ma asculta, ma aproba si imi spune scurt “NU LA NOI” si imi da un biletel pe care era scrisa o adresa, Bd. Gheorghe Magheru nr. 3, un numar de telefon, 0766516987 si o adresa de email. Ma uit ca tampita la ea si nu imi vine sa cred. Plec.

Imi vine in minte mult foc, un aruncator de flacari, oameni arzand, hartii, birouri …

Recunosc, le-am zis de morti.

Si am plecat ca trebuia sa ajung la serviciu. Pe drum am sunat la numarul de telefon pe care l-am primit. Mi-am zis ca macar sa aflu cate copii de buletin imi trebuie, daca vor dosar cu sina, discheta … na, sa nu ma duc ca prostul la statul roman. Am sunat, am sunat, am sunat … cat iti ia sa suni din masina apesi un buton si astepti. Suna ocupat, am insistat gandindu-ma ca se termina apelul ala si e randul meu. Suna ocupat si apoi, cam la un apel din 6 prindeam si eu. Suna pana se inchidea apelul, apoi suna din nou ocupat si tot asa vreme de vreo 20 de apeluri… Am renuntat si mi-am spus ca nu-I nimic, o sa-mi iau la mine toate actele pe care ar putea sa mi le ceara si gata.

 

Astazi, cu calm, cu geanta plina de hartii si cu credinta ca viata e misto, oamenii sunt buni, dar sistemul e putin ramas in urma, am plecat spre Magheru 3.

Parchez cu greu in parcarea din zona si ajung la adresa. O intrare cu steaguri deasupra anunta clar ca acolo stai de vorba cu statul. Ei, cacat! Nu. Ma apropii de usa si de pe o banca din apropiere se ridica un mos care statea de vorba cu un altul, vine spre mine si ma abordeaza:

–        Da, unde?

Fuck, fuck, fuck!!!!!

–        Unde ce? Cu mine vorbiti?

–        Da. Unde mergeti, ce unde ce?

–        Pai ce treaba aveti dumneavoastra cu unde merg eu?

–        Eu sunt, doamna, aici, paznic, portar… – si isi impinge inainte burta pe care atarna un ecuson.

–        Nu, domnule, dumneavoastra sunteti un om de pe o banca de pe bulevard si nu este treaba dumneavoastra unde ma duc eu.

–        Pai stau afara, ce, vrei sa mor de cald inauntru? – era mai cald afara decat inauntru.

–        Nu ma intereseaza domnule, daca treaba dumneavoastra este sa ma intampinati in aceasta institutie, ma veti intampina inauntru. – intru, intra dupa mine tipand.

–        Unde te duci femeie? Ce cauti? Ca nu e acolo, e dupa colt. – spune repede urland ca servicul de plati pe care il cauta toata lumea e dupa colt. Dau sa ies, el care intrase dupa mine urla de mama focului cat sunt de nesimtita si cat “tupeu de panarama” am … I-am zis de morti si am plecat.

Foc, foc, foc …

Dupa colt un grup de femei la tigara. Intreb. Mi se raspunde “Nu la noi. A treia usa.” . Intru pe a treia usa. Un hol urat si insalubru. O tanti sta pe scaun la o masa pe care are trei tavite cu trei formulare diferite. Face integrame. Ii spun ce vreau si imi da o cerere. Imi spune ca trebuie sa atasez copie de buletin si extras de cont. O intreb unde pot face copie si ma rimite la Romana. E de mers o statie pe jos, in drumul asta, cu internetul, fac rost de extras de cont ca ma gandesc ca hartia aia pe care mi-a dat-o banca la deschiderea contului nu e extras de cont si de ce sa risc. Fac copii xerox dupa buletinul meu, al copilului, dupa certificatul de nastere, printez extras si ma intorc. Se apropie de finalul programului. Azi e vineri. Biroul se inchide la unu si jumatate. E unu fara un sfert. Ce dracu ar putea sa se mai intample? Ajung in holul urat si astept. Mai sunt doua persoane inaintea mea. Imi vine randul si intru. Deja nu ma mai poate enerva nimic, imi spun. Si oricum, s-a terminat.

Nu, nu s-a terminat. Doamna din fata mea imi spune ca nu imi va vira banii in contul asta. De ce? Simplu, pentru ca ei nu lucreaza cu conturi de economii, iar eu am deschis un cont de economii. Ii explic femeii ca nu e treaba statului in ce conturi imi tin eu banii, scriu pe declaratie ca vreau sa mi se vireze in contul de economii cutare. E contul meu, am scris o cerere, am atasat copie de buletin … Nu! De ce? “Pai d-aia doamna, ca noi nu viram in contul de economii.”

Simplu. Simplu ca tot ce a fost simplu pana acum.

Un angajat al primariei te directioneaza gresit catre un serviciu. – pentru ca nu stie sau pentru ca I se rupe. Simplu.

O institutie a statului, in slujba cetateanului, isi schimba sediul si lasa un bilet scris cu pixul in geam timp de 8 luni. – pentru ca li se rupe. Simplu.

Un angajat lipsit de respect cere respect pe trotuar in fata blocului in timp ce se face ca munceste.

Iar statul roman imi spune simplu prin gura unei angajate ca “D-aia” – ca asa au zis sefii. Si o rog sa ma puna in legatura cu sefii si imi da, ia ghiciti, un biletel. Un biletel cu adresa sefilor care au birouri in Strada Ion Campineanu si au acelasi numar de telefon mobil la care am sunat ieri de 20 de ori.

 

Ok. Pana la urma ne dam seama ca nici macar nu aveam de vorbit cu aceasta doamna, pentru ca ea se ocupa de sectorul cinci, iar eu trebuia sa vorbesc cu sectorul sase, adica cu colega de la masa vecina. Si colega de la masa vecina imi explica la fel, ca pentru ca de aia … si accept ca de aia si ii zic femeii ca ii trimit un mail cu un extras de cont al unui alt cont, sa il printeze si sa il atasez si sa imi inregistreze dracului cererea ca pana la urma vreau sa inchid contul ala din BCR. Si aici, acum, cand nimic nu se mai putea intampla imi spune ca nu au voie sa primeasca mailuri, ca nu au voie sa printeze, ca nu mai au voie sa dea telefoane sau sa identifice omul prin telefon dupa CNP si nu mai stiu ce dracu nu mai au voie sa faca, dar nu au voie din cauza ca, ce sa vezi, incepand de astazi, 25.05.2018 a intrat in vigoare un nou regulament care ceva cu datele personale … si nu stia sa imi spuna ce. Ba si-a adus aminte ca trebuie sa si semnez o hartie pentru regulamentul asta. Si mi-a dat o jumatate de foaie A4 pe care printasera un text in care toate diacriticele erau inlocuite cu casute patrate de ma gandeam ce dracu trebuie sa bifez acolo.

Cine o fi dat cu GDPR-u’ in ei in halul asta?

Ies, intru pe prima usa vecina intr-o banca, ii explic primului om, o tipa, care imi iese in cale ca am nevoie de ajutor, ca vreau sa ii trimit pe mail si sa imi printeze o hartie, ii trimit, imi printeaza un extras de cont de 10 pagini ca doar e sfarsit de luna, iar eu platesc cu cardul si creioane de doi lei, ma intorc in biroul vietii, ii dau femeii extrasul, imi spune ca nu ii trebuie decat prima pagina, pe restul le aruncam, imi inregistreaza cererea si plec.

E ora noua, seara … inca ma gandesc la sediul din Elisabeta, la sediul din Chibrituri, la copii si acte, la BCR, la mosul ala paznic, la femeia cu integrame si la toate celelalte … si la un aruncator de flacari.

Mi-e scarba! Atat. Iar eu nici macar nu m-am pisat pe el de vot.

Uite aşa faci o autostradă, pe pipăite.

 

 

 

Cum, ma, vine un labagiu, pipaie asfaltul si zice, mandru si profesionist, ca nu e bun, cum?

Adica, ce plua mea, mixtura asfaltica pentru autostrazi se face cam cum face mamaie magiunu, dupa gust?